Usturoi, ata rosie, maieul pe dos : De ce credem in deochi ?

Usturoi, ata rosie, maieul pe dos : De ce credem in deochi ?

Este un pericol ascuns în privirea celor de lângă noi, nevăzut, dar pus acolo de frici străvechi. Ne provoacă teamă ori o ridicare din sprâncene ori o glumă despre ridicolul superstiţiilor. Îl cunoaștem de mici, dar habar nu mai avem când și cum ni s-a spus prima dată despre el. Vine de undeva, nu știm exact de unde, dar a însoţit lumea asta de o vreme încoace, spun scrierile veacurilor. Nu suntem convinși că există, dar mai facem repede o cruce cu limba în gură dacă avem impresia că ne dă târcoale. Credem sau nu credem în el? “Fugi, deochi, dintre ochi, din gene, din sprâncene, din vârful nasului, din măduva oaselor, din creștetul capului și du-te unde nu cântă cocoșul, unde nu toacă popa și lasă-l pe copil curat, luminat, cum Dumnezeu l-a lăsat, Amin!” Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, zice o vorbă veche. Probabil la fel de veche precum superstiţia deochiului. De când mă ţin minte, știu și de deochi. De cum îmi punea bunica un usturoi ascuns prin buzunar sau poșetă, ca să nu mă deoache cineva. De cum auzeam că, dacă porţi o haină pe dos direct pe piele, nu se prinde deochiul de tine. De cum, dacă uneori mă simţeam brusc rău, în jurul meu se găsea cineva care sărea să îmi stingă ori cărbuni, ori chibrituri și mă îndemna să zic un “Tatăl nostru”. Am crescut cu deochiul așa cum am crescut cu fotbalul din spatele blocului, cu culesul prunelor în august și cu pusul compotului iarna. Până într-o zi, când mi s-a năzărit să mă întreb (și să îi întreb și pe alţii) de ce. De ce credem în deochi? Lumea e plină-ochi de deochi Cărţile și internetul, primele locuri în care am dat iama. Nicio surpriză: nu doar românii cred în deochi și nu de ieri, de-alaltăieri. Este atât de vechi, că l-am găsit pe la grecii antici, l-am găsit cu secole bune înainte de Hristos și la popoare întinse pe mai multe continente. Aristofan, Socrate, Plutarch, Hesiod, Plinius cel Bătrân – poate vi-i amintiţi din cărţile de istorie – au avut și ei ceva de scris despre deochi. Și romanii se temeau de el, ce să mai vorbim de Orientul Mijlociu, Africa, America Latină, Asia centrală și în special Europa mediteraneeană. Te uiţi în scrieri islamice, găsești referiri la deochi. Te uiţi în scrieri iudaice, la fel. Este peste tot și de când lumea. Studiat, răs-studiat, întors pe toate părţile, analizat din toate perspectivele, de la ocultism la vampirism energetic, prezent în mii de articole (câteva sute doar în România, în mod cert), deochiul e un fel de lait-motiv, de la generaţie la generaţie sau de la publicaţie la publicaţie.  Până și eu scriu acum despre el, deci, publicând acest material, m-am înregimentat în propria-mi statistică. Mai mult decât atât, peste tot unde îl întâlnești, este același lucru. O privire rea, invidioasă (nu neapărat intenţionată), care îţi fură energia, te face să te simţi slăbit, care îţi provoacă stări fizice inexplicabile (greaţă din senin, dureri de cap, somnolenţă, căscat continuu, vomă, chiar febră mare) și de care te poţi feri purtând diverse obiecte (amulete) ori de care poţi scăpa cu un anumit ritual. Afectează în egală măsură oamenii, plantele, animalele, iar, în anumite culturi, și unele obiecte sunt supuse protecţiei de teama deochiului. Că îi spune deochi (română), malocchio (italiană), evil eye (engleză), vaskania sau mati (greacă), ayn al-hasud (arabă), ayin hara (ebraică), nazar lagna (hindi), olho gordo (portugheză), durnoy glaz (rusă), mal de ojo (spaniolă), kem göz, nazar (turcă) sau drishti dosha (sanscrită), el apare peste tot. În toate epocile. Cum scapi de el sau cum te păzești – nici asta nu prea diferă. Cărbunele este sfânt în lupta contra deochiului (atât la capitolul prevenţie, cât și la tratare), dar vin puternic din urmă amuletele (în special cele cu un ochi desenat pe ele, de preferinţă de culoare albastră ori turcoaz), apoi funda roșie, mărgelele colorate, aurul, busuiocul, piperul plantat pe lângă casă și, bineînţeles, usturoiul. Dacă nu ai știut cum să previi, alungarea deochiului se face, obligatoriu, cu o rugăciune sau un descântec și folosirea elementelor de apă și foc. Așadar, deochiul ne însoţește de când lumea și pământul. Nu l-am uitat niciodată în vreo haltă a istoriei, nu l-am renegat și ne-am încăpăţânat să îi găsim explicaţie știinţifică. Stă cuminte în bagajul nostru cultural și, fie că ești un superstiţios cu acte în regulă, fie că nu dai doi bani pe astfel de practici, oricum știi despre deochi. Este un “must”, un inevitabil al socializării, până la urmă, pentru că, dacă epuizezi discuţiile despre vreme, echipa naţională de fotbal, politică și ce-o mai fi, poţi foarte bine să lansezi subiecte eterne de tip zodiac sau deochi. Credem au ba? Mai tinerii răspund “Eu nu cred în deochi. Nu cred, în general, în superstiţii. Singura pe care o am este faptul că nu vorbesc despre un proiect sau un lucru care ar trebui să se întâmple înainte să fiu sigură că totul este 100% confirmat. Poţi spune că ăsta este un fel de deochi, dar eu nu privesc așa cosmic toată treaba. Sunt o persoană mai înclinată înspre știinţă decât înspre o așa-zisă spiritualitate. Spun așa-zisă pentru că nu consider că deochiul sau alte superstiţii au legătură neapărat cu spiritualitatea. Sunt doar rămășiţe ale unor frici antice legate de lucruri neînţelese”, îmi răspunde Ada (designer) când o întreb dacă ea crede în deochi. Cam tot așa îmi spune și Florina (trainer), la aceeași întrebare: “Eu nu cred în deochi, cred în transfer de energii. Deochiul e o superstiţie, venită cu tradiţia, cu educaţia de la bunici. Eu consider orice gând rău drept energie negativă și în asta cred. Iar la superstiţii, contează același lucru, dacă crezi sau nu în ele. Când i se întâmplă ceva, mai ales ceva rău, omul se refugiază în tot felul de pretexte, așa suntem noi, ne trebuie o explicaţie pentru orice!”. Andrei (specialist în comunicare) vede lucrurile astfel: “Credem în deochi pentru că am văzut că funcţionează. Sau asta credem. Ne-a povestit tuturor bunica despre baba din capul satului care blestema vacile de nu mai dădeau lapte fără voia ei. Și nu am pus niciodată la îndoială credibilitatea bunicii ca sursă. În plus, noi suntem o ţară creștin-ortodoxă care crede în horoscop. Iar deochiul e același lucru. În sondaje, biserica are 80% încredere. Cred că dacă s-ar include și zodiacul pe listă, ar avea cifre mai bune. În plus, e ușor să crezi în deochi, pentru că nu sunt consecinţe. E o scuză bună să nu muncești (dom’le, m-a deochiat X!), dar e și ușor de evitat (iau ceva roșu la mine, fac trei cruci în cerul gurii sau alte avioane). Deci deochiul, dintre toate blestemele populare, are marele avantaj că poate lovi selectiv, când ne dorim. E mai greu să pui o ţigancă să vină să-ţi urle blesteme în faţa sediului corporaţiei. E însă foarte ușor să-i zici șefului: “S-a uitat strâmb la mine. Cred că m-a deochiat!”. Și dacă în deochi nu crede deloc, Andrei crede în “creierul nostru personal”. “Creierul uman are un mic defect: nu știe ce e realitate și ce nu. Îi spunem asta în mod raţional și explicit. Ăsta e motivul pentru care, de exemplu, te poţi relaxa închizând ochii și imaginându-ţi sunetul valurilor pe plajă. Din păcate, sistemul merge și invers. Poţi să te enervezi amintindu-ţi cum te-a enervat cineva mai demult și continuând conversaţia în cap. Iar dacă tu ești sincer convins că ai fost deochiat, vor apărea și consecinţele pe care crezi că acest lucru le are. Este motivul pentru care curele cu placebo funcţionează. E motivul pentru care pastilele mai mari și mai scumpe funcţionează mai bine”, mai râde el, dar îl opresc, că intrăm deja în altă poveste, care merită alt spaţiu de desfășurare. Jurnalist și mămică a unei fetiţe de aproape 4 ani, Bianca spune că nici ea nu crede în farmece, descântece ori deochi. “Am experienţa bonei mele, care, de fiecare dată când copilul plângea, spunea că este deochiat, fără să controleze alte posibile surse ale nemulţumirii copilului. Se apuca de-i stingea fetei chibrituri, deși știa care este părerea mea despre subiect: că deochiul se prinde numai de cei care cred în el, exact ca vrăjile. Eu consider credinţa mai tare decât magia. Iar deochiul la români are clar origini pre-creștine, dar este foarte adânc înrădăcinat. Și sunt convinsă că apare și în alte culturi, pentru că lucrurile inexplicabile sunt transfrontaliere”. Când era copil, i s-a întâmplat să se simtă rău și cineva i-a stins cărbuni. “Raţional vorbind, sunt niște oxizi care se degajă la contacul cu apa și îţi face bine, apoi, apa respectivă. Dar cred că e mult efect placebo”, conchide Bianca. „Deochiul, o formă de satisfacere a unui ego narcisist” “Acum un an, Facultatea de Sociologie din București a făcut un sondaj prin care s-a investigat în ce măsură românii dispun de o cultură știinţifică activă și consolidată. Rezultatele au fost popularizate pe larg în presă, într-o ţară în care alegerile prezidenţiale s-au desfășurat sub semnul acuzaţiilor de folosire a unor practici oculte (flacăra violet și alte feluri de boscoane), iar practicantele magiei albe au o lege și un cod COR ale lor. 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, spune studiul. Câtă vreme acest tip de adevăr știinţific de bază este necunoscut pentru atât de mulţi, golul de certitudine pe care îl lasă în arhitectura credinţelor acestei părţi a populaţiei trebuie înlocuit, iar credinţele și practicile religioase, para-religioase, pseudo- și para-știinţifice, zodiacele, horoscoapele, superstiţiile, y compris și deochiul, își găsesc terenul cel mai fertil. Cât privește deochiul, acesta este și o formă de satisfacere a unui ego narcisist, pentru că mecanismul deochiului se declanșează din invidia celorlalţi la adresa victimei, ale cărei calităţi (îndeobște fizice) sunt deopotrivă dorite și admirate”, consideră Adrian (jurnalist). Matinală în fiecare dimineaţă de week-end, Anca Maco (Radio 21) spune așa: “Cred mai mult în deochi decât în Moș Crăciun. Și asta, pentru că Moș Crăciun nu s-a uitat niciodată la mine urât de să mi se facă rău. Am fost deocheată deseori când eram mică și râdeam de termenul ăsta, inclusiv când am fost supusă de niște babe unui ritual ce presupunea alungarea deochiului cu lingura de lemn înfierbântată (nu întrebaţi!). Dar, de fiecare dată, am conștientizat că se întâmpla ceva anume. În timp, mi s-a spus că și eu, la rândul meu, deochi, așa că asta mi-a fost o scuză superficială și suficientă – am învăţat să scot invidia de orice fel din sistem și să nu fac complimente, ci doar constatări admirative”, mărturisește Anca. Tot ea spune că are prieteni care consideră deochiul o “mare porcărie”, dar când se simt aiurea, brusc, fără explicaţie, iau în calcul și posibilitatea unui deochi și cer sfaturi ori, pur și simplu, murmură o rugăciune și se concentrează cu toată puterea, ca să le treacă. “Am și cunoștinţe care se feresc de deochi purtând anumite obiecte. Ce știm, dar nu recunoaștem este că atunci când între gând și faptă e o distanţă nepotrivită sau când cele două diferă enorm, nu ne sabotăm doar pe noi înșine, ci afectăm și relaţia cu tot ce ne înconjoară. Deochiul sau orice «incident energetic» or să dispară (sau, cel puţin, nu ne vor afecta) dacă ne curăţăm de gândurile negative, dacă ne cunoaștem bine datele fiinţei și acţionăm în întreg acord cu ceea ce suntem, dacă ne ţinem onești, zâmbitori, calzi și, mai ales, dacă învăţăm să alungăm din vieţile noastre frica”, încheie Anca. Ce spune vârsta experienţei “Diagnosticarea deochiului, dacă îi putem spune așa, s-a făcut pe baza observaţiei, nu a investigaţiei, de-a lungul timpului. Credinţa în deochi este pre-creștină, extrem de veche și eu consider că oamenii cred în el pentru că este un rău fizic, vizibil și provocat de om, nu de o putere superioară nevăzută. Fiind provocat de om (prin privire, care este expresia sufletului), poate fi prevenit și tratat. Cel mai răspândit tratament la români, stingerea cărbunilor, are explicaţie chimică: o doză puternică de oxigen degajată în apă la contactul cu focul, astfel că apa respectivă, băută și pusă în formă de cruce în puncte esenţiale ale corpului, revigorează, oxigenează sângele și starea de rău dispare din organism aproape instantaneu. De asta credem în deochi, pentru că e un rău omenesc”, spune Letiţia, profesor de limba și literatura română. Părintele Tudor Lazăr (biserica greco-catolică Schimbarea la Faţă din Cluj) admite un suport real al deochiului, până la un punct. “Biserica se confruntă mereu cu zona aceasta ocultă, dar în cazul deochiului, să spunem, există un raţional care poate fi acceptat, până la o limită. Dacă cineva se uită urât la tine, este normal să fii marcat. Am citit despre experimente realizate cu un om închis într-o cameră, care nu știa că este privit de alţii, iar cei care îl priveau au fost provocaţi să îi gândească de rău omului din cameră. Și acesta chiar s-a simţit rău. Așa că sigur că o privire urâtă poate influenţa, în fond, comunicarea noastră este mai profundă la nivel non-verbal, căci limbajul disimulează, ascunde, dar ochii nu. Deochiul este cel mai răspândit obicei ocult din România, fără îndoială. Și există un demers chimico-biologic în stinsul cărbunilor. Dar aici vorbim de practici oculte, mă refer la metodele de prevenţie și tratare, care deja depășesc acea limită a raţionalului despre care spuneam că este acceptabil. O rugăciune și pacea sufletească ajută mult mai mult”, este de părere preotul, care se confruntă mereu cu oameni care vin la biserică și îi cer sfatul și îndrumarea pentru astfel de situaţii. Specialist în etnologie și folclor, Maria Golban a scris ea însăși un studiu despre deochi. “Suntem obișnuiţi, când vedem rezultatul pozitiv al unei practici, să credem în asta. Este vorba de perpetuarea binelui, o dorinţă care se naște din eficienţa unor practici directe, observate. Logica este simplă: dacă i-a fost cuiva bine cu acest tratament, de ce să nu îi fie și altcuiva? Și mereu suntem tentaţi să ne întoarcem la practici vechi, moștenite, din această dorinţă de a continua ceva ce și noi am primit de la strămoși. Eu, tocmai pentru că mi s-a întâmplat, cred în deochi. Biserica spune să nu credem în superstiţii, este adevărat, dar, până la urmă, și descântecul folosit pentru alungarea deochiului este o formă de invocare a unei puteri divine. De multe ori se spun chiar rugăciuni. Iar aceste tradiţii și superstiţii nu cred că vor dispărea, indiferent cât de mult ne vom moderniza. Ele fac parte din moștenirea culturală cu care venim și plecăm. Este adevărat că probabil deochiul este mai împământenit în mediul rural, dar, până la urmă, orice orășean are o rădăcină în lumea satului, astfel că nu cred deloc în dispariţia acestei superstiţii”, conchide cercetătorul. Ipoteze noi și vechi Profesorul american Alan Dundes (Universitatea Berkeley, USA) a studiat în mod deosebit originile deochiului și este citat în mai toate articolele și studiile referitoare la această superstiţie din ultimii ani. El a propus lumii un punct de vedere original, bazat pe opoziţia umed – uscat și consideră că rădăcinile superstiţiei sunt indo-europene și semitice, iar în America, insulele Pacificului, Asia, Africa sau Australia, ea a fost adusă odată cu sosirea europenilor. Ipoteza lui este că fundamentul credinţei în deochi stă în opoziţia dintre apă, ca expresie a vieţii și uscat, asociat morţii. “Răul” făcut de deochi este să sece victima de fluidele necesare vieţii (mamele să nu mai poată alăpta, vacile să nu mai dea lapte, pământul să nu mai primească ploaie, iar seceta să distrugă recoltele sau chiar bărbaţii să devină secătuiţi de putere, din punct de vedere reproductiv). Până acum, nimeni nu l-a contrazis. Iar dacă stai să analizezi foarte-multele materiale despre această superstiţie, găsești tone de pagini care încearcă să explice fenomenul, însă prea puţine care să se chinuie să îl demonteze. Referinţe la această superstiţie au apărut și la începutul anilor ’50, în lucrarea unor medici specialiști în psihiatrie, Garfield Tourney și Dean J. Plazak, care au studiat mitul “evil eye” în relaţie cu schizofrenia. Iar lucrări mai vechi, din perioada Evului Mediu european, au asociat deochiul vrăjitoriei și vrăjitoarelor, considerându-l o practică a magiei negre și trecându-l pe lista motivelor pentru ars pe rug. Eu de ce cred? Să spun că pentru că așa am învăţat de la bunici? Da, este și asta. Pentru că mi s-a întâmplat, nu o dată, iar singura salvare au fost niște descântece bolborosite și o rugăciune, plus apa în care au fost stinși cărbunii? Da, și asta. Pentru că am îndeplinit eu însămi ritualul, în cazul unor prietene cuprinse de un rău brusc? Ok, și asta. Până la urmă, raţional vorbind, cred pentru că vreau să cred. Când am fost copil, aveam opţiunea punerii sub semnul întrebării a lucrurilor date, dar, vorba lui Andrei, bunica era, totuși, o sursă credibilă. Așa că atunci am crezut pentru că așa mi se spunea. Acum, însă, alegerea îmi aparţine. Și dacă spun “ptiu, să nu te deochi” când admir un copil nou-născut este pentru că aleg să spun asta, indiferent de motivaţiile (profunde sau nu) care stau la baza expresiei. În satul unde am copilărit oamenii, hâtri, așa, ca la ţară, cam știu care sunt “babele alea de deoache”. Și au inventat (ei, strămoșii, nu se mai știe) un gest de apărare, pe care îl folosesc atunci când observă că femeile cu pricina (sau oricine altcineva) se uită mai ciudat / insistent la ei. Se prind cu mâna de posterior (pe românește, fund) și spun fie în gând, fie șoptit, fie chiar cu voce tare: “Atunci să mă deochi când mi-ai deochia fundul!”. Și trec mai departe, liniștiţi că deochiul nu se prinde. “Este un răspuns extrem de logic, neaoș românesc și ironic la această superstiţie. Unui gest non-verbal, cum este deochiul, i se răspunde prin alt gest non-verbal, prinsul cu mâna de respectiva parte a corpului. Este o reacţie foarte bună: în fond, răutatea se contracarează nu cu răutate, ci cu ironie”, explică părintele Tudor. P.S. Am ieșit din bloc să cumpăr ceva de la colţ. În parcul din apropiere, mămici, bunici, tătici, copii. La joacă, la plimbare, la povești. Pe mâna fiecărui copil mic, se zărea câte o brăţară roșie. Enervat că îl deranja din odiseea învăţării mersului pe verticală, un puști se chinuia să o dea jos. “Las-o, mamă!”, îl certa bunica, “să nu carecumva să te deochi dacă o scoţi!”

Autor: Adevarul Sursa: think.adevarul.ro  Joi, 14 Aprilie 2011